Sau it is nice to be important, but is more important to be nice:)
Abia am ajuns acasă, sunt singură, mă dor picioarele de nu mai pot, iar afară tună şi fulgeră
[ mi-e frică, drept pentru care mă refugiez puţin pe blog ].
Cu ceva timp în urmă un prieten scria pe blogul lui despre
Fericire. Eu, împreună cu alte persoane, susţineam că
fericirea stă uneori în lucruri mărunte. De fapt, nu cred că e vorba de fericire, ci mai degrabă de o
stare de bine, deşi părerile sunt împărţite, depinde de idealurile fiecărei persoane, de concepţia asupra vieţii etc.. Astăzi mi s-a reconfirmat acest lucru.
[ se pare că nu doar eu mă sperii de tunete şi de fulgere, căţeluşa mea, Nina, a scăpat şi s-a ascuns...în casă, pe hol...am uitat uşa deschisă:D ]
M-am trezit devreme, ca să mă dezmeticesc am început să ascult muzica preferată. Când am ajuns în staţie să aştept eternul autobuz 46 erau acolo o mămică şi cei doi copilaşi ai ei, un băieţel şi o fetiţă, foarte scumpi amândoi. Băieţelul cu o faţă foarte serioasă, de om matur mi-a făcut din mână, văzând că i-am răspuns mi-a zâmbit inocent. Mi-am zis în gând bucuroasă: iată cum un zâmbet de copil poate să îţi facă ziua mai bună!
A venit şi mult aşteptatul autobuz. M-am aşezat pe scaun la geam. Razele soarelui îmi băteau peste faţă. Am închis ochii şi m-am lăsat mângaiată. Eram cu gândurile undeva departe, într-un loc fără griji, iar pentru un moment parcă păşisem pe un alt tărâm, de basm.
Apoi ne-am întâlnit, după două zile de pauză forţată, după două zile de când e distrus. E o senzaţie ciudată, ai vrea să faci mai mult pentru el, ai vrea să îl ajuţi, dar nu poţi, nu ai puterea asta, te simţi neputincioasă. Era aproape de mine, dar grijile îl îndepărtau. Câteva ore petrecute împreună şi apoi ne-am luat rămas bun. Am ajuns de unde am plecat: în staţie. Când nu mă aştept mă trezesc în faţă cu un buchet de narcise:X. Era el.
[ a ieşit soarele! ]
